Amintiri- înmormântarea lui NU POT

Ii invit aici pe foștii mei elevi să-și noteze impresiile din anii de școală! Vor fi petalele culese din frumoșii trandafiri ai copilăriei, raiul în care trăim fără a fi pe deplin conștienți. Uite aici un exemplu de la o fostă elevă, Anca Anghel, și ce-și amintea prin clasa a XI-a.

P1670175

Dacă ar fi să-mi amintesc ceva din gimnaziu nu m-aş gândi la cei 3 T(teme, teste, teze). Îmi place să cred că aş selecta şi eu evenimente mai importante…cum ar fi înmormântarea lui ,,NU POT”. Cu toate că şcoala neglijează de obicei acest aspect, cred că e necesară educarea tinerilor pentru ca aceştia să se descurce în situaţii atât de delicate cum ar fi trecerea în nefiinţă a lui ,,am uitat”, ,,nu pot”, ,,nu ştiu”.

Nu e uşor, mai ales când eşti în ipostaza de organizator al întregului eveniment. Când doamna dirigintă ne-a anunţat că urma să-l înmormântăm pe ,,nu pot” nu am fost entuziasmată. Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost ,,uite scuza cum se duce”. Şi de ce nu aveam temă vreo compunere sau vreo câteva pagini de exerciţii de gramatică? Cum să ai temă pregătirea unei înmormântări?

Adevăru-i că, deşi poate suna sadic, cred că asta a fost prima temă la care chiar am colaborat ca o echipă de vreo 28 de oameni. Doar înainte de a îngropa aşa ceva trebuia să ai o contribuţie la cauza morţii. Şi nu ne-a fost prea greu să ne dăm seama că, cel puţin din raţiuni estetice, trebuia să alegem ,,eu pot” în favoarea lui ,,păăăi, ştiţi…eu…nu pot”. Principalul motiv al crimei era ,,pentru că vrem”. Problemă rezolvată!

Tot ce rămânea de făcut era să aranjăm cu sicriul. Aşa că am acoperit o cutie de pantofi cu hârtie albă, ca să se vadă şi mai bine crucea desenată cu negru deasupra şi, ca nişte oameni mărinimoşi, am decis să aducem defunctului un ultim omagiu, care să-i amintească în veci de cât de important fusese în vieţile noastre. Aşa că în ziua înmormântării, pe fiecare bancă aşteptau cuminţi bileţele pe care fiecare elev scrisese ce nu putea să facă. De la ,,nu pot să dau coş la baschet” la ,,nu pot să fiu punctual”, ,,nu pot să ţin minte ceva important”, ,,nu pot să-mi păstrez calmul” etc. Le-am pus în sicriu, ca pe nişte flori deasupra defunctului, care de palid şi slab ce era, mai că nu se vedea.

Ştiu că nu e frumos să spun aşa ceva, dar mi-a plăcut mult să-l conduc pe ultimul drum, de la catedră la dulap şi să-l las împreună cu colegii acolo, cum ai lăsa o pereche de pantofi vechi pe care n-ai de gând s-o mai porţi. Evident că toată ideea nu era decât o formă de a ne convinge că nu avem nevoie de scuze ridicole ca să reuşim în viaţă, că nu trebuie să ne amăgim că suntem nişte incompetenţi, nici să ne obişnuim cu aşa o idee, când în noi stă puterea de a PUTEA schimba ceva.

Odată cu îngroparea lui NU POT venea şi responsabilitatea de a-l lăsa să se odihnească în pace, nu de a-l face să se răsucească în mormânt prin invocări repetate. Cu toţii ne-am dat seama că trebuia să-l expulzăm şi din mintea şi cuvintele noastre.

Atunci mi se părea un joc şi nu-i înţelegeam prea bine rostul. Astăzi mi se pare o modalitate foarte bună de a-i ajuta pe elevi să se debaraseze de obiceiul prost de a scuza lenea cu ,,nu pot”. Cu siguranţă, prin voinţă şi perseverenţă poţi reuşi, doar ar fi culmea să nu faci nimic şi să te lovească norocul fără motiv.Cred că scopul ,,înmormântării” era să ne facă să înţelegem că avem cu toţii un potenţial pe care trebuie să-l valorificăm, nu să ne scuzăm, să nu ne implicăm din teama de a nu reuşi. Cu ,,nu pot” am încercat să îngropăm neîncrederea şi nesiguranţa noastră. Pe atunci am crezut că totul s-a terminat la sfârşitul orei. Dar, de fapt, ne confruntăm toată viaţa cu incertitudinea şi cu senzaţia că s-ar putea să nu fim destul de buni în a realiza ceva. Aşa că de câte ori ,,Nu pot” încearcă să mă bântuie, aş face bine să-i amintesc că facem parte din lumi diferite, că l-am abandonat undeva prin clasa a 6-a şi că POT şi fără el.

La înmormântarea lui ,,nu pot” s-a râs. Poate suna ciudat, dar semăna cu o petrecere de rămas bun, de parcă ar fi fost un episod dintr-un serial de duzină în care un personaj muribund le spune celor dragi că la îngroparea lui nu vrea să vadă oamenii plângând, ci distrându-se.

Nu cred că o fi fost ,,nu pot” atât de masochist, dar cred că dacă nu-l înmormântam, ne-ar fi îngropat el pe noi.

Anca Anghel. XI A, “Blaga”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s